Motto: “Eu din ’68 stau la masa asta!” – vicepreşedinte al PSD Timiş, în cadrul şedinţelor de Birou Permanent Judeţean
Parte din familia mea a fost deportata de comunişti în Bărăgan. Bunicul a fost luat cu Volga de-acasă de Securitate în 1952 şi ţinut o lună prin beciuri, a avut teza de doctorat în sertar mai bine de douăzeci de ani şi nu a fost lăsat să şi-o susţină pentru că nu era membru de partid, pensionându-se ca şef de lucrări în loc de profesor universitar. În 2006, am avut o discuţie cu tatăl meu: “Băi tată, cum să intru în partidul comuniştilor de Iliescu şi Cozmâncă, partidul mineriadelor, partidul lui Vanghelie – Mischie – Bebe Ivanovici? Se-ntoarce bunicu-miu în mormânt!” Tata: “ceilalţi nu sunt cu nimic mai buni, sunt mai slab pregătiţi profesional, iar într-un partid mare sunt suficiente facţiuni şi curente pentru a te regăsi şi tu pe undeva”. Iacă-tă-mă după 13 ani, în care partidul mi-a oferit tot ce mi-am dorit, în ultimii 11 ocupând poziţii politice şi administrative la nivelul Timişului, fiind la al treilea mandat de consilier local sau judeţean, participând la toate Congresele şi Consiliile Naţionale, la sute de şedinţe şi întâlniri politice locale. Politica este un maraton, nu o cursă de o sută zece metri garduri, şi sper ca peste douăzeci de ani să fiu la fel de implicat, tot în PSD, ajuns cum-necum parte importantă din existenţa mea.
PSD are impregnată în ADN gena defunctului Partid Comunist Român. N-o spun neapărat eu, ci Financial Times şi The Economist. Hai să ne uităm la primii lideri ai FSN: Ion Iliescu – fost membru CC al PCR, prim-secretar al CC a UTC; Alexandru Bârlădeanu – membru supleant al Biroului Politic, ministru al Comerţului exterior, vicepreşedinte al Consiliului de Ministri; Dan Marţian – Ministrul Tineretului. Lângă ei a venit tehnocraţia formată în ultimii ani ai vechiului regim cu scopul de a salva ce se mai putea din comunism, tinerii valoroşi (cercetători, economişti, specialişti in ştiintele juridice şi sociale) cărora li s-a permis accesul la informaţii si literatură de specialitate, cunoscut în anumite teorii conspiraţioniste drept Grupul de la Trocadero, si care au ocupat după Revoluţie poziţii de vârf în FSN, sistemul bancar şi în alte instituţii: Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Ioan Mircea Paşcu, etc. Eşalonul doi de la nivel local (directori de întreprinderi, activişti luminaţi) era disponibil, pentru că in ultimii ani ai regimului comunist se promova pe criterii de competenţă.
Ceea ce nu inseamnă că preluarea puterii de către FSN a însemnat confiscarea voinţei populare. Orice popor are conducătorii pe care îi merită, iar Partidul a construit comunismul la braţ cu poporul. Generaţiile crescute şi formate în comunism – cărora nu le facem aici alte reproşuri decât că, spre deosebire de colegii de lagăr din Ungaria-Cehia-Polonia, au fost mai obediente – aveau nevoie de siguranță şi garanţii, nefiind pregătite pentru capitalism şi economie de piaţă. FSN li s-a profilat ca soluţia cea mai sigură.
Nu că celelalte partide ar fi fost vreo lumină. Fratele de sânge şi de lapte al PSD-ului, PD-PDL este doar varianta mai dinamică si mai …conectată în anumite momente la evoluţiile politice şi sociale. În prezent este parte a PNL, contaminând definitiv şi acest partid istoric. Care PNL îşi mai poartă şi crucea colaborării cu Securitatea a unor lideri marcanţi (Mircea Ionescu-Quintus, Dan Amedeo Lazarescu). Cât despre ţărănişti, ei se odihnesc la propriu şi la figurat într-un loc cu verdeaţă. Un partid anacronic, depăşit de realităţile post-revoluţionare, din care ramâne amintirea şi inspiraţia a doi mari lideri, poate singurii neîntinaţi din istoria recentă: Corneliu Coposu şi Ion Raţiu. USR-PLUS nu face obiectul acestei analize, nefiind parte a trecutului.
Aşa cum acțiunea Noului Testament are loc intr-o Palestină bucolică, in care profeţii călătoreau nestingheriţi iar brutala ocupaţie a Imperiului Roman parcă nici nu exista, aşa nu vom face nici noi referire în aceste rânduri la penetrarea tuturor partidelor politice de către diverse structuri de informaţii. Pentru ca ea a avut loc în fiecare partid, in cantităţi similare, aşa că, pentru claritatea tabloului, putem la fel de bine să o omitem.
– Critici, Ritivoiu, si iti dezonorezi partidul care a avut încredere in tine! – Nu critic, cititorule; sunt un lup de stepă singuratic care urlă la lună, încercând să facă o analiză sinceră şi de bun simţ. Dacă aceste rânduri ar fi mai lungi, scrise mai academic sau fără umor, nu ar fi citite de nimeni. Iar tot ce urmăresc este sa forţez o dezbatere internă. Pentru că îmi pasă de acest partid si vreau ca el sa nu dispara. Pentru ca daca nu intelegem de unde ne tragem, nu vom şti incotro să mergem. Iar noi venim din tenebrele unor vremuri de grea încercare, şi trebuie să ne asumăm asta înainte de orice altceva.
Nici conjunctura internaţională nu ne este favorabilă. Declinul stângii este vizibil in toată Europa. Fiecare rând de alegeri europarlamentare sunt câştigate de popularii de dreapta. În Germania, SPD se zbate la sub 20 la sută, fiind în pericol să ajungă a treia forţă politică. Laburiştii britanici, conduşi de un lider nefericit, nu reuşesc să revină, deşi victoria nu le-a fost de multe ori mai la îndemână. Iar marele Partid Socialist Francez, care i-a dat pe Mitterand si mai recent pe François Hollande, se zbate la 6 la sută şi chiar şi-a vândut sediul istoric din Paris.
Există o teorie care afirmă că Franţa se află într-o criză perpetuă de mai bine de două veacuri, pentru că nu a ştiut să depăşească perioada începută la Revoluţia Franceză şi incheiată odată cu restauraţia Bourbonilor. Largi facţiuni ale populaţiei s-au simţit atunci persecutate, iar o reconciliere nu a avut loc cu adevărat nici până în ziua de azi. Au urmat apoi înfrângerile umilitoare în faţa Germaniei, ruşinosul episod al colaboraţionismului din timpul celui de-al doilea război mondial (nici el vindecat), pierderea de o manieră brutală a coloniilor. În prezent Franţa agonizează economic, trâind pe deficit de mai bine de 30 de ani, şi se confruntă în continuare cu ample tensiuni sociale şi mişcări de stradă. Asta în timp ce Germania şi-a asumat responsabilitatea istorică pentru cel de-al doilea război mondial şi a reuşit să-si regăsească cadenţa şi forţa interioară, dominând în prezent Europa. Consider că fără o asumare sinceră şi nu doar la nivel declarativ a trecutului, cu bune şi cu rele, PSD nu va mai reuşi să performeze.
Voi reveni în următoarele zile cu încă două materiale, în care voi încerca să arăt – după umila mea părere – unde s-a greşit şi ce ar fi de făcut. Vă las cu trei date statistice şi o întrebare. Cum la nivel central se pare că sunt alte priorităţi, vreau eu sa vă reamintesc că în turul 2 al alegerilor prezidenţiale de anul acesta candidatul PSD a fost votat de 3% din tinerii între 18 şi 24 de ani, de 7% dintre tinerii între între 25 şi 34 de ani şi de 12% de electoratul între 35 şi 44 de ani. Spre acest scor ne îndreptăm în câţiva ani dacă nu schimbăm ceva. Iar întrebarea: avem lideri lideri (naţionali şi judeţeni) care au capacitatea ca pe viitor să atragă voturile tinerilor?
Pe curând!
