Şi viaţă fără de moarte este basmul românesc pe urmele căruia Francis Ford Copolla a venit şi a făcut un film în România. Un mit românesc obsesiv, la fel de cunoscut în popor ca şi Mioriţa.

Tema poveştii este cutremurătoare. Şi ajuns în Paradis, omul se satură mai devreme sau mai târziu, dorindu-şi să revină la rădăcini. Acolo, însă, nu îl mai aşteaptă nimic, întreaga sa lume fiind de mult pierdută.

Există o poveste reală ce are multe în comun cu basmul de mai sus. Biografia miliardarului american Kirk Kerkorian scrisă de William C. Rempel aruncă o lumină asupra ultimilor săi ani de viaţă, ce mie mi-a generat o perspectivă filosofică.

Kerkorian a trăit 98 de ani. Un miliardar atipic, discret, provenit dintr-o familie săracă de armeni, care a făcut bani din aviaţie, casinouri, film. Investitor pe bursă, a fost regele Las Vegas-ului, deţinând mai mult de jumătate din marile hoteluri. În paralel, a avut activităţi filantropice, donând peste două miliarde de dolari, o mare parte ţării sale de origine, Armenia.

Tip cumpătat, punea mare preţ pe alimentaţie şi sport. Pleca peste tot cu borcanul de cereale, cu antrenorul de fitness, cu geamantanul cu gantere personalizate. Ceea ce a şi avut rezultat, omul trăind până la 98 de ani, lucid până aproape de final. La bătrâneţe, şi-a propus să facă performanţă în tenis, şi a ajuns în primii trei jucători din Statele Unite în campionatul celor de peste 80 de ani (!).

Iar aici intervine partea interesantă. Toată viaţa a fost inconjurat de camarila sa de directori executivi armeni şi evrei, alături de care trăia pe cel mai mare picior, într-o discreţie maximă. Doar că, după optzeci de ani, aceştia au început încet, încet, să degajeze terenul. Unul a murit la 82 de ani în timpul unui meci de tenis. Altul prin infarct la 86 de ani. Tot aşa până când s-a trezit singur pe la 90 de ani. Niciunul din oamenii apropiaţi, cu care rezona şi care îl înţelegeau, nu mai era în viaţă. Iar copii nu a avut.

Pragmaticul armean a trăit ultimii ani obsedat de o temă. Cui las eu miliardele strânse? Cine va continua uriaşele acţiuni filantropice demarate? Nimeni din jurul meu nu mă cunoaşte cu adevărat, nu mă mai înţelege. A recurs pe ultima sută de metri la un artificiu, căsătorindu-se cu o fostă iubire din trecut, Una Davis, ultima persoană în care mai avea ceva încredere.

De fapt, ce reprezintă viaţa noastră scoasă din context? Cât de mult din povestea fiecăruia dintre noi se poate spune prin oamenii din jurul nostru? Reprezentăm oare ceva în afara timpului nostru, a generaţiei noastre, a oamenilor care ne iubesc şi pe care îi iubim?