Motto: “Omul politic român este imbecil, barbar şi anticultural. Ajunge să asculți doi oratori la Cameră ca să simți roadele lipsei de contact cu literatura. Nouăzeci şi cinci la sută din reprezentanții națiunii care se perindă la tribună nu sunt capabili să închege măcar o frază corectă, necum una frumoasă… Odinioară barem nepregătiții nu îndrăzneau să se urce la tribuna Parlamentului”. – Liviu Rebreanu în 1924

În turul al doilea al alegerilor prezidenţiale de anul acesta, candidatul PSD a fost votat de 3% din tinerii între 18 şi 24 de ani şi de 7% din cei între 25 şi 34 de ani. Ce soluţii există pentru a nu ne plafona în câţiva ani la un scor de sub zece procente, aşa cum sugerează prezenta evoluţie?

În primul rând, e obligatorie recalibrarea doctrinară. Social-democraţia românească are prea puţin în comun cu valorile stângii moderne. La fel ca şi Partidul Conservator de acum o sută de ani, PSD apără drepturile unor clase sociale pe cale de dispariţie. Satul românesc apune, noile tehnologii elimină omul din procesul de producţie din agricultură si până la industrie, noua clasă muncitoare lucrează în străinătate, iar electoratul moştenit din perioada comunistă, pe care s-au bazat victoriile de până acum, se îndreaptă în număr tot mai mare spre o lume mai bună. Susţinerea referendumului pentru familie şi finanţarea bisericilor nu au nimic în comun cu actuala stângă europenă.

Dacă suntem cu toţii de acord că, alături de asaltul împotriva Justiţiei, slaba calitate a miniştrilor şi a directorilor promovaţi a fost una din cauzele majore ale eşecurilor din 2019, atunci o prioritate este infuzia de competenţă în toate eşaloanele ce urmează să reprezinte partidul. Deşi statutul PSD stipulează activitatea Departamentelor pe domenii de activitate, de mai bine de 15 ani ele funcționează doar pe hârtie. Aceste structuri pot genera politici pe diverse domenii şi, mai important, pot furniza oameni competenţi. E nevoie aici de o activitate susţinută, întinsă pe ani de zile, fără de care vom continua să promovăm persoane alese pe criterii în cel mai bun caz arbitrare.

Alegerile interne, încercate de PSD în 2004 , ar putea să reprezinte o soluţie pentru o garnitura reprezentativă de candidaţi. Vrei să te-alegi? Candidează în interiorul partidului, să te voteze în primul rând colegii! S-ar elimina favoritismele şi suspiciunea, de atâtea ori întemeiată, că eşti omul şefului şi că nimic altceva nu te recomandă.

Avem o problemă în în Ardeal şi Banat. Diferenţa de aproximativ 10 procente între scorul naţional şi cel din vestul ţarii este permanentă şi nu dă semne de diminuare. Modelul bavarez CSU / CDU, cu un puternic partid social – democrat regional, înfrăţit cu partidul naţional, ar putea fi o soluţie pentru realizarea unei breşe în aceste regiuni istorice.

În final, chestiunea liderului. Dacă ultimii doi preşedinţi au dus partidul cu un picior în groapă, cel ce va veni va salva sau îngropa partidul. La polarizarea internă din prezent, niciunul din liderii cu anvergură naţională de care dispunem nu are capacitatea să se impună în faţa celorlalţi. O conducere colectivă pentru 2020, poate sub forma unui triumvirat, ar menţine partidul unit în an de alegeri şi ar crea condiţii ca, din supa primordială reîncălzită, să apară cea mai bună variantă. Care trebuie să aibă şcoala făcută la zi, să dea bine pe sticlă, să ştie limbi străine. Dacă Ion Iliescu a putut să pună mâna pe carte la peste 60 de ani şi să vorbească liber în engleza lui cu accent rusesc, atunci cine vrea să conducă partidul nu are nicio scuză. Limbile străine îţi oferă printre altele acces la literatura politică internaţională, şi poate viitorul preşedinte al PSD îşi va găsi timp să citească despre cum Disraeli şi-a dat jos propriul Guvern Peel şi a pus bazele conservatorismului  modern, sau despre cum Nixon s-a ridicat din mormântul politic în care zăcea după înfrângerile din ’60 şi ’62 pentru a face istorie, apoi a se prăbuşi din nou. Altfel, vom orbecăi prin istorie încă vreo două mandate, iar apoi ne vom odihni într-un loc cu verdeaţă.

Poate cel mai important: viitorul preşedinte trebuie să aibă capacitatea de a se conecta cu tinerii. Să fie cool, cum au fost Kennedy, Blair, Obama. Dacă nu câştigăm electoratul tânăr, în zece ani vom deveni irelevanţi.