“Mihai Tudose este binevenit în echipa Pro România. […] Ca şi mine, a făcut politică doar în PSD. Ca şi mine, a luptat în zeci de campanii electorale alături de mii de oameni şi nu şi-a imaginat vreodată că va fi obligat să plece din propria casă din cauza unor traseişti şi oportunişti care au confiscat PSD. Ca şi mine, s-a lăsat înşelat de câţiva indivizi, care i-au jurat prietenie şi l-au înjunghiat pe la spate fără scrupule” – Victor Ponta, 29 ianuarie 2019
“Mihai Tudose a negociat cu Claudiu Manda în timpul săptămanii să plece înapoi la PSD şi cu Ludovic Orban în weekend să votăm cu PNL ! Cel pentru care am muncit toți să ajungă la Parlamentul European – si care ne-a mințit în față pe toți că nu merge, doar candidează să ajute lista ! […] este greşeala mea că am lăsat de la mine să treacă toate trădările şi ticăloşiile la adresa noastră! Mergem mai departe – mai puțini dar fără vânzători! Mihai Tudose a descoperit acum grija față de guvernare – tocmai el, care a fugit de la Guvern de frica lui Dragnea şi l-a lasat pe Premierul Japoniei singur prin Bucuresti!” – Victor Ponta, 04 noiembrie 2019
Nu ridicolul celei de-a doua declaraţii intrigă (nu ştia Victor Ponta în ianuarie de lăsatul cu ochii în soare a premierului Japoniei, ruşine naţională, aratând reala dimensiune a bărbatului de stat Tudose?), cât folosirea obsesivă a motivului trădării în politica românească. Pro România a fost trădat de cei mai iubiţi membri ai săi, facilitându-se votarea Guvernului Orban. Guvernul PSD nu a fost învins de Opoziţie, sucombând din interior, trădat de proprii membri. Ce destin tragic! Ce şansă pierdută! Ce păcat!
Doar că în politica bizantină românească, trădarea este regula, şi nu excepţia. Proaspăt intrat în Parlament cu voturile PSD-ului, Partidul Conservator a defectat în favoarea Alianţei D.A., facilitând instaurarea Guvernului Tăriceanu. Negociere Băsescu – Voiculescu, restul partidului la vrac. UNPR-ul desprins din PSD-ul învins în prezidențialele din 2009 a întors majoritatea parlamentară în favoarea Guvernului Boc 2. Guvernul Ungureanu a căzut la patru voturi negociate de la om la om în aprilie 2012. Ce s-a întâmplat la moţiunea împotriva Guvernului Dăncilă, respectiv la votul pentru Guvernul Orban, sunt doar ultimele două episoade din telenovela ponosită din anii ’70 a politicii româneşti.
Scenariul e acelaşi la toți. Listele cu candidaţi sunt populate cu personaje slabe, fără anvergură profesională sau morală, obediente şefilor de filiale. În momentul de cumpănă, preţul trădării ţine fie de avantaje punctuale (contracte cu statul, posturi pentru rude, uneori bani), fie de promisiuni privind prezenţa pe lista de candidaţi la următoarele alegeri. Nu există leac, procesul de vindecare este unul îndelungat, ţine de educarea societăţii, de o scară de valori ce deocamdată lipseşte, de accederea în politică a unor persoane de substanţă, cu un bagaj financiar şi profesional.
Trădarea cadrează în basmele pentru copii. Căderea eroului trădat generează dramatism, urmând ca la finalul poveştii acesta să revina în urma unor evenimente extraordinare. Dar în viaţa reală lucrurile nu sunt aşa de simple. Nu doar în politică, sistemele de relaţii, de valori, de interese sunt mult mai nuanţate, se întrepătrund, nu există alb şi negru, nu există bine şi rău. Să fii lider de partid şi să te plângi de trădare este o mostră de mărginire politică, socială, umană. Dacă n-ar fi demagogie de şcoală veche.
Vor mai cădea guverne la un pumn de voturi. Acelaşi nivel scăzut al parlamentarilor va permite tranzacţionarea lor pe persoană fizică. Măcar anvergura liderilor politici de-ar creşte, şi tot am fi scutiți de lamentări mediocre pe subiecte banale.