O temă nostalgică a ultimilor ani ţine de caracterul special al relaţiei pe care am avut-o în trecut cu China, pierdut în prezent. E drept, România a fost unul din canalele de transmisie în negocierile ce au precedat relansarea relaţiilor americano-chineze din 1972. Politicieni români şi chinezi au făcut şcoala la Moscova. Ion Iliescu a fost coleg de facultate cu premierul Li Peng (artizanul reprimarii sangeroase din Piata Tiananmen), o sumedenie de politicieni români s-au plimbat prin China, fără ca acestea să mai aibă vreo valoare în ecuaţia geostrategică a Mileniului III.

Ion Iliescu şi Li Peng, colegi de facultate la Moscova

În prezent, de China auzim prin prisma creşterii fulminante a economiei – va deveni prima în lume până în 2030 -, a încălcării generalizate a drepturilor omului, a tensiunilor generate în Marea Chinei de Sud. Mai nou, face vâlvă noul proiect chinezesc de investiţii masive peste tot în lume, dorit a fi un Nou Drum al Mătăsii şi intitulat O centură, Un Drum. Pe scurt, China oferă finanţare pentru mari proiecte de infrastructură. În schimb, impune constructorii, încasează dobânzi, începe să aibă un cuvânt de spus în politica statelor finanţate.

Doar că strategia începe să-şi arate limitele. Chinezii nu au know-how-ul necesar pentru a gestiona multitudinea de proiecte demarcate. În Columbia, barajul HidroItuango în valoare de 4 miliarde de dolari, demarat în ciuda protestelor locale legate de riscul unui dezastru ecologic, a generat în acest an alunecări massive de teren ce au condus la evacuarea a 26.000 de oameni, în timp ce autorităţile se pregătesc pentru un scenariu pesimist cum că barajul va ceda sub presiunea apei.

Mai recent, proiecte în valoare de 23 de miliarde de dolari au fost oprite în Malaezia, ca urmare a scandalului de corupţie din jurul concernului de stat ce gestionează investiţia. Fostul premier, detronat anul acesta, este deja arestat după ce i s-au găsit prin conturi 700 de milioane de dolari. Mahathir Mohamad, noul premier în vârstă de 93 de ani – nu râdeţi! – , a plecat la Beijing pentru a încheia colaborarea. A anunţat că anulează Calea Ferată a Coastei de Est, un proiect de 20 de miliarde de dolari, pe motivul că Malaezia nu şi-l poate permite.

14% din proiectele demarcate de Noul Drum al Mătăsii sunt cu scandal: lipsă de transparenţă, întârzieri, calitate scăzută, riscuri la securitatea naţională a beneficiarilor. Băncile chineze favorizează contractorii conaţionali. Managementul proiectelor este asigurat de cadre de partid, fără suficientă expertiză  de management, formate într-un stat autoritarist şi care nu ştiu să moduleze tensiunile locale. Deocamdată, opt dintre ţările participante la program sunt în risc de neplaţă. Pakistanul, cel mai mare client al iniţiativei (60 miliarde dolari) se confruntă cu o criză majoră deficitului balanţei de plăţi.

Nimic nu-i gratis pe lume, cu atât mai puţin în relaţiile internaţionale. Pe principiul că cine nu munceşte, nu greşeşte, evidenta ratare a României în a obţine finanţări chinezeşti pentru proiectele de infrastructură s-ar putea ca până la urmă să fie un noroc. De bine, de rău, cu fondurile europene o mai dregem. Altfel, am fi putut să scăpăm de dracu’ şi să dăm de de tac’su.