Reabilitarea lui Richard al III-lea

Personal

“Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară; Iar norii toţi, ce casa ne-o striveau, Sunt îngropaţi în sânu-adânc al mării.”

Aşa începe tragedia shakespeareană Richard al III-lea, introducându-ne în lumea medievală britanică, în plin Război al Celor Două Roze. Cuvintele aparţin Ducelui de Gloucester, viitorul rege Richard al III-lea, personajul principal al operei. Unul din cei mai controversaţi regi ai Angliei, ultimul dat de Casa York, un personaj obscur a cărui domnie a ţinut doar 26 de luni (iunie 1483 – august 1485). A urcat pe tron ucigându-şi duşmanii şi l-a părăsit ucis la rându-i. Shakespeare îl descrie ca un ticălos machiavelic diform fizic, care-şi pavează drumul spre putere printr-o lanţ de crime.

Nu încape îndoială că adevărul este întotdeauna la mijloc şi că nu-i dracul atât de negru. Însă lipsa mormântului său şi propaganda Casei Tudor, care a prezentat încoronarea lui Henry al VII-lea drept victoria binelui împotriva răului a determinat ca majoritatea cronicilor să îl descrie pe Richard al III-lea ca un tiran fără scrupule, ce şi-a suprimat nepoţii pentru a uzurpa coroana fratelui său, Edward al V-lea.

Totul s-a schimbat însă în ultimii ani, când în 2012 Societatea Richard al III-lea, după cercetări de decenii asupra izvoarelor istorice, a obţinut suficiente indicii asupra prezumtivului loc unde ar fi îngropat: biserica Greyfriars din Leicester. S-au efectuat săpături şi, ce să vezi, în spatele corului, a fost descoperit un schelet. Nu a mai fost niciun dubiu după efectuarea testelor ADN: rămăşiţele hulitului rege erau identificate.

Doar că, în urma analizei de specialitate, ceea ce s-a descoperit nu se potriveşte cu ce se ştia din literatura vremii. Nici vorbă de infirmitate la Richard al III-lea, doar o scolioză pronunţată ce putea fi uşor mascată prin vestimentaţie. Şi mai interesant, analiza scheletului a indicat faptul că moartea sa a fost violentă, constatându-se zece leziuni, dintre care două fatale la nivelul craniului. Laşul monarh, pe care Shakespeare l-a prezentat strigând pe câmpul Bătăliei de la Bosworth Field “Un cal, un cal, regatul meu pentru un cal!” se dovedea a fi luptat vitejeşte, în mijlocul oştilor sale.

După mai bine de cinci sute de ani, se face dreptate. Ultimul rege al Dinastia Plantagenet nu a fost mai bun sau mai ticălos decât vremurile tulburi în care a trăit. El a fost un învins, într-o epocă în care învingătorii chiar scriau istoria. Posteritatea va reţine faptul că a murit cu demnitate, conducând o şarjă de cavalerie împotriva poziţiilor lui Henric Tudor, apărându-şi cu sabia în mână tronul. Oare din câte variante alternative este compusă istoria pe care o cunoaştem? Cine ştie câți învinşi aşteptă încă lumina asupra adevărului lor!

P. S. Ne putem face o imagine destul de fidelă despre cum se punea problema în Anglia medievală din arhicunoscutul serial Urzeala Tronurilor, inspirat din Războiul celor Două Roze. Inclusiv numele caselor rivale din film seamănă cu cele din realitate (Stark şi Lannister în film, York şi Lancaster în istorie).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *