De la Pink Floyd la Muzeul Revoluţiei

Personal

În urmă cu vreo două luni, am prins la Roma o expoziţie itinerantă cu totul specială. Pink Floyd – Their Mortal Remains este o călătorie multisenzorială în extraordinara lume a formaţiei. O poveste în care sunetul, imaginea, efectele speciale surprind evoluţia grupului începând de pe scena psihedelică underground a Londrei anilor ’60 şi până în zilele noastre, ilustrând tehnicile revoluţionare ale acestuia de utilizare a efectelor speciale, a experimentelor sonore, puterea imaginilor şi critica societăţii moderne.

În vremurile în care trăim, modul în care se concepe şi organizează o expoziţie modernă nu mai are nimic în comun cu ce se întâmpla acum o sută de ani. Marile muzee de artă de tip Luvru sunt oarecum anacronice în comparație cu abordările avangardiste, în care simţurile sunt stimulate mult mai direct. Bunăoară, după achitarea biletului, am fost aproape obligat să îmi pun pe urechi o pereche de căşti performante. Am intrat într-o galerie în care, pe lângă multitudinea de instrumente, afişe, articole de colecţie, din trei în trei metri era câte un ecran LCD de mari dimensiuni, rulând diverse documentare, interviuri, secvenţe din concerte. Cum mă apropiam de câte unul, în căşti începea să se audă fundalul sonor corespunzător respectivului monitor. Aşa am aflat, de pildă, că legendarul concert din 1972 disponibil şi pe DVD, Live at Pompeii, a fost filmat timp de patru zile fără niciun spectator, fiind vrut a fi un protest la isteria comercială produsă de Woodstock.

Mai încolo, în zona dedicată albumului Dark Side Of The Moon, pe ecran apăreau filmări cu formaţia din timpul înregistrării în studio, iar pe o măsuţa era un mixer pe 8 canale, pe care era lipită o hârtie scrisă de mână cu carioca: TRY ME! Am început să butonez, şi m-am trezit în rol de producător Pink Floyd, având formația înregistrând în fața mea în studio, în timp ce experimentam propria-mi versiune a melodiilor: am scos chitara electrică şi corul, am dat mai încet partea vocală, m-am concentrat pe tobă şi pe bas. Spectacol!

Dar finalul m-a marcat cel mai mult. Deşi prin expoziţie mişunam nestingheriţi de la o zonă la alta, aproape de ieşire era un paznic, ce nu permitea accesul în ultima încăpere decât la intervale regulate de timp. M-am trezit pe o scenă reconstituită fidel, cu microfoane, tobe în spate, boxe monitoare, lumini, fum. Undeva pe peretele din spate erau proiectate filmări cu spectatori şi cu formaţia în concert. Pentru câteva minute, m-am simţit ca participând pe scenă alături de Pink Floyd la un concert live. Am ieşit din expoziţie total copleşit, pe trei cărări.

Unde vreau să ajung? Consider esenţial ca viitorul Muzeu al Revoluţiei din Timişoara să aibă o abordare similară. Să fie mai mult decât o simplă înşiruire de poze şi ziare. Se pot proiecta pe ecrane momente din emisia televiziunii din acele zile, pasaje de la ultimul miting al lui Ceauşescu, de la procesul celor patru demnitari. Aş aduce un tanc în ultima încăpere, aş proiecta pe perete imagini de când se trăgea, dublate de secvenţe din transmisiunile unităţilor militare aflate în dispozitiv, toate acestea pe fondul unor efecte pirotehnice, cu lumini şi fum. Suntem în secolul XXI, toată tehnologia necesară ne este accesibilă. Ar fi păcat ca acest viitor punct de interes internaţional să nu fie mai mult decât o şandrama – ca să folosesc un termen tot mai des utilizat pentru a descrie ceva vechi, prăfuit – …comunistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *