Relicve

Personal

Am citit zilele acestea un text mai amplu al istoricului francez de origine română Matei Cazacu şi m-a străfulgerat următorul pasaj:

«Sfintele Cuie erau in număr de patru (două pentru mâini şi două pentru picioare) şi au fost descoperite de împărăteasa Elena la Ierusalim împreună cu celelalte relicve ale Patimilor: Sfânta Cruce, coroana de spini, cămaşa fără cusătură, lancea lui Longinus, buretele de oţet, vălul Veronicăi (Vera eikon, adevăratul chip al Domnului), giulgiul din mormânt şi foaia de hârtie sau placa de lemn pe care era scris “Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. După ce împăratul Heraclius a readus în 638 Crucea din Persia (ajunsă acolo după ce fusese răpită de perşi la cucerirea Ierusalimului), Biserica creştină a instituit o mare sărbătoare, Înălţarea Sfintei Cruci, care se serbează la 14 septembrie. Mai târziu, aceste moaşte s-au răspândit în toată lumea creştină după cucerirea Constantinopoluliui de cruciaţii latini la 1204: lancea lui Longinus a devenit însemn regal şi imperial şi se păstrează azi la Viena; coroana de spini şi inscripţia de batjocură au devenit proprietatea regilor Franţei în 1239 şi se păstrează, doar prima, în tezaurul de la Sainte Chapelle din Paris; foaia de hârtie sau placa de lemn, oferită şi ea regelui Ludovic cel Sfânt de împăratul Baudouin al II-lea al Constantinopolului, a dispărut de la Sainte Chapelle în 1792; cămaşa lui Hristos este conservată în Domul din Trier, vălul Veronicăi la Roma şi giulgiul la Torino (unele în mai multe exemplare “autentice”).»

Dintotdeauna am avut rezerve faţă de autenticitatea relicvelor, de orice fel. Dar înşiruirea de mai sus, atât de exactă, m-a pus pe gânduri. Şi mi-a apărut imaginea bunicului meu matern, Vasile Bibolaru,  Dumnezeu să-l ierte. Luat cu Volga de-acasă în anii ´50 şi anchetat la Bucureşti săptămâni în şir, timp în care nimeni nu a ştiut de el. Cadru didactic universitar, fiindu-i refuzată ani buni susţinerea tezei de doctorat pe motiv că nu era membru de partid. Un tip religios. Am şi acuma de la el sute de pagini scrise, în care aborda divinitatea prin ecuaţii, grafice şi sinusoide. Companionul primilor mei ani de viaţă.

Bunicul anti-comunist şi nepotul pionier, angrenaţi in discuţii filosofice pe teme religioase

Pe când aveam vreo zece ani, în una din lungile noatre plimbări, l-am provocat, atacându-i credinţa: Şi dacă tot acest creştinism de care eşti aşa pătruns este doar o mare minciună? Există oare dovezi clare cum că Iisus şi povestea sa au existat, sau ar putea la fel de bine ca totul să fie doar un mit?

La care el m-a privit şi mi-a răspuns zâmbind: Chiar dacă ar fi o mare minciună, este una în care atâţia oameni cred de două mii de ani, iar asta este suficient.

Nu am înţeles eu mare lucru atunci. Dar vremea trece, înaintez în vârstă şi constat cum mă apropii tot mai mult de Dumnezeu. La urma urmei, chiar contează dacă relicvele din textul lui Matei Cazacu,  vechi şi venerate de peste 1.700 de ani, sunt autentice?

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *