Americani au o vorbă: ”nu mă întreba cum am făcut primul million”. La mine nu e cazul. Mă uit în spate, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, şi văd tot mai clar cum trecutul îmi influenţează prezentul. ”Ce nu te omoară te face mai puternic” s-a dovedit perfect adevărat. Suișurile și coborâșurile mi-au modelat viziunea despre viață și m-au ghidat spre căi nebănuite. Nu cred în poleiala făcută doar pentru a da bine la public, pentru că spoiala se duce destul de ușor și te faci apoi de baftă de nu te spală toată Bega. Așa că mai bine crud de sincer și dispus la judecată cu cărțile pe față.

De tânăr mi-a fost clar că destinul ţi-l creezi. Mă regăseam în ideea de a fi propriul meu şef şi eram dispus să muncesc oricât pentru asta. Teminasem anul I şi aveam nouăsprezece ani când m-am apucat de afaceri împreună cu colegul meu de liceu şi cel mai bun prieten, Mitică. Bişniţă. Aveam patru sute de mărci, el făcuse rost de încă patru sute. Ne-am dus la Szeged şi am început să umblăm prin magazine, să vedem ce s-ar putea vinde în România. În primele luni am vândut CD-uri goale în Publitim. Pe vremea aia nu se găseau la noi şi era o întreagă industrie a inscripţionărilor pe CD-uri. Tot umblând prin vămi, am văzut că se aduceau la greu “cazane de încălzire pe gaz”. Nici nu mi-era clar ce-s alea. Erau centralele termice, care, tot aşa, nu se găseau în România. Dă-i cu anunţurile în Publitim, vindem centrale şi boilere. Ţin minte că în 2000 sau 2001, mă sună un client şi vine să cumpere un boiler instant pe gaz. 250 de mărci. Avea BMW, păr lung, geacă de piele. Nu ştiam de unde să-l iau, părea cunoscut de undeva. Mă pun să îi completez cu pixul certificatul de garanţie. Numele, zic. Se uită la mine: Bărar Adrian. Aşa am vândul eu un boiler liderului formaţiei Cargo, Dumnezeu să-l odihnească.

Am făcut Ungaria timp de doi ani de zile, până când, pe fondul comenzilor în creştere, nu mai puteam fizic să aducem atâta marfă. În 2001 am deschis activitatea pe firmă. Stabilisem între timp relaţii cu filiala din Ungaria a grupului internaţional Riello, ei intenţionau să se extindă în România şi au acceptat să devenim importatori autorizaţi Beretta pe Vestul României. Directorul lor general, care între timp mi-a devenit prieten, conduce şi in zilele noastre filiala şi este unul din spectatorii cei mai bine informaţi ai evoluţiei mele. Am început să distribuim centrale termice în toată ţara, aveam agenţi de vânzări din Odorheiu Secuiesc până în Bucureşti. În 2003 realizasem o cifră de afacere de 2 milioane de euro şi eram prezenţi în topul importatorilor de centrale din România. În paralel am început să vindem materiale şi să facem instalaţii. Primii instalatori i-am angajat în 2001, tot prin mica publicitate. La 24 de ani aveam cincizeci de salariaţi, eu fiind cel mai tânăr din firmă. Am deschis trei magazine în Timişoara şi Reşiţa, am vândut şi instalat mii de centrale termice în vestul ţării. Am fost prin sute de case şi apartamente, ofertând, discutând personal cu clienţii, încasând. Acum îmi dau seama că această experienţă, dincolo de avantajele lucrative, a fost una din cele mai bune metode de a cunoaşte oamenii pe care am ajuns să-i reprezint.

Mitică, asociatul meu, a plecat în 2005, dorind să se implice în alte proiecte. Am luat mai multe credite, am construit show-room-uri, depozite, am început să fac construcţii, hale, termopane, canalizări, alimentări cu apă. Am cumpărat utilaje, excavatoare, am angajat directori, munceam cel puţin zece ore pe zi. Totul mergea strună, îmi părea că am găsit reţeta succesului.

Doar că nu era chiar aşa. Nu ştiu dacă ce a urmat ţine de faptul că m-am extins prea mult, că am renunţat la conducerea executivă a societăţilor, că a venit criza, sau doar de intrarea în politică, administraţie şi înscrierea la cursuri doctorale. Probabil că de toate. Cert este că în 2006 m-am înscris în PSD, în 2008 am candidat şi am intrat apoi în Consiliul Local, iar în 2010 m-am apucat de doctorat. Mă retrăsesem inclusiv din poziţia de administrator al firmelor pe care le deţineam când, pe fondul crizei economice incepute din 2008, economia s-a prăbuşit. A fost suficient ca trei din principalii clienţi să intre în insolvenţă sau să nu mai plătească ca acest lucru să atragă după sine, ca la domino, intrarea în incapacitate de plată a firmelor mele, urmată apoi de insolvenţa şi falimentul acestora.

A fost o perioadă extrem de dificilă. Munca mea de doisprezece ani, la vârsta când alţii băteau cluburile, se ducea pe apa sâmbetei. Mai mult, creditele societăţilor erau garantate cu proprietăţile personale. Colac peste pupăză, am şi avalizat în nume propriu o mare parte din datoriile fimelor, căzute acum în sarcina mea. Mi-au trebuit zece ani să îmi achit datoriile. Ţin minte că, urmare a falimentului firmei, rămăseseră o serie de furnizori, afaceri de familie, cu sume nerecuperate. Oraşul e mic şi onoarea e cea mai importantă, aşa că m-am dus cu unii patroni la notar şi mi-am asumat datoriile în nume propriu, le-am închis şi acum sunt istorie.

Poziţia în care ne aflăm la un moment dat este suma deciziilor anterioare. Mă întreb şi astăzi ce s-ar fi întâmplat dacă în anul III de facultate aş fi plecat cu o bursă Erasmus la Universitatea din Nottingham, pentru care mă calificasem. Îmi doream să studiez în străinătate, dar în acel moment chiar îmi deschisesem primul magazin şi îmi părea rău să renunţ la munca din ultimii trei ani. Dar în 2010, când mi s-a oferit ocazia să aplic pentru o bursă doctorală cu fonduri europene, m-am înscris imediat la concurs. Tot în facultate am văzut cât de rupt de realitate este sistemul nostru de învăţământ. Trebuia ca pe parcursul vacanţei să facem practică în domeniul tranzacţiilor internaţionale. Două săptămâni la o firmă – o adeverinţă şi un referat. Chiar în acea vară am realizat primul import de centrale termice. Care a presupus deplasare la Budapesta, prezentarea firmei, studiu de piaţă şi negocierea preţurilor, efectuarea comenzii, plata în avans, contractarea transportatorului, obţinerea avizului ISCIR fără de care nu puteai aduce acel tip de marfă, operaţiunile de comisionariat vamal, recepţia mărfii. N-a fost uşor. Ţin minte când m-am dus la bancă cu banii în plasă şi le-am zis că vreau să plătesc marfă în Ungaria. – Asta se face la etajul 2, la Plăţi Valutare Externe. De acolo m-au trimis să completez un formular infernal, nu-l uit, Dispoziţia de Plată Valutară Externă. După cinci formulare greşite şi unul bun, sunt din nou întors: – A, nu, trebuie obligatoriu bătut la maşină. Ies din bancă, mă uit lung în zare şi mă pun să caut la Mica Publicitate maşină de scris. Apoi, când a venit primul camion cu marfă, cine l-a descărcat? Eu şi cu Mitică! (am tot descărcat la camioane până au început să vină tirurile. După primul tir, ne-am lăsat). În fine. Esenţa este că referatul privind practica mea în domenziul tranzacţiilor internaţionale, respectiv adeverinţa emisă de mine că cu asta m-am ocupat nu au fost considerate credibile, motiv pentru care am luat un şase la practică. Atunci mi-am dat seama că ceva e putred în învăţământul românesc.

Din 2009 am fost ales consilier local, iar din 2012 sunt consilier judeţean. Am avut ocazia să deprind mersul administraţiei publice trecând prin mai multe comisii de specialitate, în ultimii ani fiind preşedintele Comisiei Economice din cadrul Consiliului Judeţean. Din 2015 am avut prilejul să ocup poziţii de vârf în cadrul Asociaţiei Regiunilor Europene. Am fost, pe rând, vicepreşedinte si preşedinte al Comisiei II de Sănătate Publică şi Politici Sociale, iar de anul trecut  sunt vicepreşedinte al acestui for european. Am cunoscut în ultimii ani personalităţi şi reprezentanţi ai regiunilor din toată Europa, din Scandinavia şi Marea Britanie până în Croaţia, Albania, Serbia sau Cipru. Fiecare regiune are cultura, interesele şi priorităţile proprii şi nu e simplu să armonizezi puncte de vedere diferite.

Privesc în urmă cu seninătate. Am muncit imens, am trăit, am primit multe lecţii de viaţă la o vârstă la care Dumnezeu mi-a dat puterea sa depăşesc obstacolele. Sunt recunoscător că am rămas cu onoarea intactă, că mi-am schimbat perspectiva despre viaţă şi că am descoperit lucrurile cu adevărat importante. Am lăsat loc de bună ziua peste tot şi cunosc bine mediul de afaceri din Timişoara, unde sfatul sau părerea mea încă contează. Iar de mai mult nu am nevoie.

Benjamin Franklin îşi sintetizase un cod moral format din treisprezece virtuţi. Pe lângă cumpătare, frugalitate, muncă, sinceritate, moderaţie şi altele similare, ultima mă interesează mai nou în mod special: smerenia. “În tot ceea ce faci, gândeşte-te cum ar fi procedat Iisus sau Socrate”.