Zâmbetul fals şi conversaţia de complezenţă prezente în societăţile occidentale au mai puţin de a face cu politeţea şi mai mult cu eficienţa. De-a lungul timpului, oamenii au ajuns la concluzia că pot comunica şi tranzacţiona mai bine când sunt politicoşi şi pornesc de la premize de încredere unii faţă de ceilalţi. Este mai profitabil din toate punctele de vedere să fii amabil decât ţâfnos.
La fel şi cu demisia. Demisia de onoare este o instituţie în sistemele evoluate, ce are mai mult a face cu rezultatele decât cu demnitatea. În sute de ani de viaţă politică şi parlamentară, în marile democraţii s-a ajuns la concluzia că un lider înfrânt în luptă trebuie să plece, pentru binele său şi al celorlaţi. Dacă se agaţă de putere, va slăbi forţa organizaţiei şi îşi va compromite şansele de a rămâne un membru de vază al acesteia, chiar dacă nu în prima linie.
Binenţeles că în România, unde societatea şi viaţa politică sunt în stadii incipiente, conceptele de mai sus nu au greutate. E cunoscută agresivitatea oamenilor la coadă, pe stradă, în trafic, mai peste tot. Nici cu demisiile nu stăm mai bine. Lideri importanţi de partide au refuzat să facă pasul în spate şi s-au compromis apoi în ridicol, fiind urcaţi pe garduri de proprii colegi.
Primul mare înfrânt care nu s-a retras a fost Petre Roman. După ce la alegerile prezidenţiale din 2000 a luat 3%, în comparaţie cu cei 7% obţinuţi de PD, Roman a considerat că mai poate continua în fruntea partidului. L-a spulberat Trăian Băsescu la Congres, iar de 20 de ani Petre Roman, una din cele mai îndrăgite figuri ale Revoluţiei, o persoană cu evidente calităţi, este o frunză în vânt în politica românească. Apoi Mircea Geoană. A pierdut prezidenţialele din 2009 şi în loc să plece, a candidat şi a fost bătut de Ponta, apoi prin poziţiile sale a ajuns să fie exclus din PSD. Cum să fii preşedinte a unui partid, să fii investit cu încrederea, speranţele, năzuinţele a mii de membri şi apoi să te excludă ăia? Călin Popescu Tăriceanu a reprezentat cea mai luminoasă pagină de guvernare a PNL, având norocul unei creşteri economice care de altfel nu a avut nicio legătură cu el. Cu toate acestea, în 2009 obţine locul III la parlamentare şi nu reuşeşte să menţină partidul la guvernare. Merge la congres, pierde în faţa lui Antonescu şi ajunge apoi “un fugar decăzut, o slugă a PSD”, ca să citez din succesorul său.
Dacă stai să îi asculţi, învinşii au argumente prin care îşi justifică refuzul de a se retrage. Că au luat cel mai bun scor din istorie, că oamenii de sub ei le cer să continue, că cei care vor să le ia locul sunt nişte oportunişti, că mor cu ei de gât, că au fost furați la vot, că au fost înfrânţi de forţe din afara ţării etc. Asistăm în aceste zile la agonia carierei politice a lui Ludovic Orban. În loc să facă un pas în lateral după ce a fost împins pe scări din funcţia de Prim-Ministru, se agaţă în continuare de funcţia de preşedinte al PNL. Pe care o va pierde în această lună, tot mai urât pe măsură ce trec zilele. N-a ştiut Ludovic Orban, după atâţia ani de partid, că susţinerea pe care a avut-o la un moment dat a ţinut mai mult de puterea şi accesul la resurse pe care l-a putut oferi şi mai puţin de forţa sa politică şi farmecul personal? Că în momentul în care pâinea şi cuţitul au fost la altcineva, va rămâne singur? La urma urmei, inteligenţa înseamnă să înţelegi regulile unui sistem, dar aici fiecare dintre noi avem ce ne-a dat Dumnezeu.
Anul 1989 va rămâne în istorie ca cel în care a dispărut Cortina de Fier. Rând pe rând, statele Europei Centrale şi de Est s-au scuturat de comunism. Revoluţiile de catifea din Polonia, Ungaria, Germania de Est, Cehoslovacia şi Bulgaria au marcat începutul sfârşitului Războiului Rece. Zidul Berlinului cade in 09 noiembrie. Ce face Ceauşescu în 20 noiembrie, la al XIV-lea Congres, în noua conjuctură internaţională, având toate informaţiile pe masă, inclusiv întelegerea dintre marile puteri? Continuă în forţă, spre a sfârşi împuşcat de Crăciun o lună mai târziu. Probabil că dacă ar fi înţeles ceva şi s-ar fi retras atunci, ar fi avut un sfârşit mult mai lin, cunoscut fiind caracterul milostiv al poporului nostru. Şi atunci vă întreb: ce diferenţe sunt între Ceauşescu şi învinşii de ieri sau de azi, care iau calea deşertului şi a pribegiei, continuând să ne bântuie ca nişte veritabili zombie politici?