Leonardo de Vinci este marele geniu creator al omenirii. De la pictură la anatomie sau astronomie, opera Omului Renaşterii acoperă domenii din cele mai vaste. Mona Lisa, Cina cea de Taină, Omul Vitruvian sau cel mai scump tablou al vremurilor noastre (Salvator Mundi – 450 de milioane dolari) sunt celebre în lumea întreagă. Tancul, elicopterul sau paraşuta sunt invenţiile sale, chiar dacă puse în practică peste veacuri.

In biografia lui Walter Isaacson, Leonardo este prezentat ca un tip boem, cald, un bon-viveur, mare amator de petreceri înecate în vin. Nu se omora cu munca, multe comenzi primite rămânând neterminate. Era înalt, excentric, generos, opusul lui Michelangelo, care de altfel îl detesta. Şi frumos. Mi-l închipui plimbându-se într-o mantie roz prin Milano, cu un alai de discipoli mişunând în juru-i.

Un alt amănunt nu-mi dă pace. Noi îl ştim pe Da Vinci din autoportretele sale făcute la maturitate şi bătraneţe. Un tip masiv, cu barbă lungă (dacă vreţi să vi-l închipuiţi fără barbă, există o teorie că Mona Lisa este de fapt un autoportret deghizat, se intenţionează deshumarea sa pentru a se analiza oasele craniene. Dar divaghez). Isaacson afirmă că există totuşi o imagine probabilă, păstrată din tinerețea sa. Este vorba de David al lui Verrochio, statuie pentru care Da Vinci a servit ca model, pe când era ucenic al maestrului. Dacă o studiem, fizionomia are o sclipire de geniu, un şarm aparte, relevându-ne un alt Leonardo.

Sigur că pentru un geniu de calibrul său, aspectul fizic este ultimul lucru care contează. Dar fiecare dintre noi vom fi percepuți în faza noastră fizică terminală de cele una-două generații care se vor mai gândi la noi după ce nu vom mai fi. Nimeni nu va mai şti cât de tineri şi frumoşi eram la douāzeci de ani. Chiar dacă, răsfoind albume de fotografii vechi, mai toții am constatat ce bine arătau în tinerețe părinții sau bunicii, le păstrăm în schimb imaginea târzie, în cel mai bun caz din toamna vieții.

Mă gândesc la actorii ce îmbătrânesc, superbi în tinereţe şi pe care vârsta îi transformă apoi în bătrânei demni de compasiune. Alain Delon e frumos şi acum, dar pe Kirk Douglas, mort în 2020 la 104 ani, cei mai tineri îl ştiu îl ca pe un bătrân decrepit, eventual ca pe tatăl lui Michael Douglas, când omul a fost unul din marii bărbaţi ai vremii sale. Atunci când faci ultimul tău film la 92 de ani, te arăți lumii cu tot bagajul involutiv acumulat.

Timpul nu iartă, norocoşi sunt cei ce reuşesc să-şi păstreze o reprezentare glorioasă în mentalul colectiv. De aceea, imaginea lui Leonardo tânăr îmi pare un cadou pe care posteritatea i l-a făcut.

Chiar, oare cum arăta adolescentul Iisus?