Au trecut patru luni de când vieţile ni s-au schimbat. Nimeni nu s-ar fi gândit în urmă cu un an că vom trăi aşa ceva. Doar Bill Gates. Viitorul economic este mai incert ca oricând, planurile de vacanţă ne-au fost spulberate, ne pregătim pentru cea mai mare criză economică de după Al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, dacă ne uităm pe statistici, parcă trăim într-o realitate şi ni se vinde o alta. Majoritatea covârşitoare a celor declaraţi morţi cu COVID-19 aveau vârsta peste durata medie de viaţă, iar aproape toate victimele sufereau de boli grave. De unde atunci atâta dramatism, atâtea constrângeri? Mă pot gândi la două categorii de factori de decizie care au tot interesul ca acest circ să continue.

Politicienii aflaţi la guvernare. În vremuri grele, populaţia panicată are tendinţa să îşi investească încrederea în conducători, mai ales dacă aceştia nu fac mari tâmpenii. O prestaţie mediocră, fără mişcări bruşte, permite actualilor guvernanţi să intre în următorul ciclu de alegeri cu un statut de salvatori. În plus, criza a eliminat orice pretenţie de  eficienţă economică, ce în mod normal ar sta la baza câştigării sau pierderii de alegeri. Cui îi mai pasă de nerealizarea ţintei de deficit bugetar, de inflaţie, de şomaj, de creştere economică? E criză, bine că am scăpat cu viaţă! Cât despre marile afaceri ale guvernanţilor cu achiziţii directe în numele luptei cu Coronavirusul, în scurt timp vor face obiectul anchetelor şi a filmelor documentare.

Sistemul medical. Neîndoielnic, eroii ultimelor luni sunt medicii, asistentele şi restul personalului din spitale. În afara unor cazuri ticăloase de demisii şi pensionări rapide, abnegaţia şi sacrificiul de care au dat dovadă arată că poporul român dispune în continuare de resurse nebănuite. Evident este şi că fondurile ce se vor aloca Sănătăţii în anii următori vor fi  mult mai mari, peste tot în lume. S-a văzut în aceste luni cât de vulnerabili suntem, ca specie. Dar de aici încep semnele de întrebare. Sunt tot mai multe suspiciuni privind raportarea heirupistă de cazuri de decese cu COVID-19, de sume de bani achitate aparţinătorilor pentru a accepta diagnosticul, de lipsa autopsiilor, de tot felul de sincope în modul de testare şi raportare a fenomenului. Nu o spun eu, o spun personalităţi de talia lui Vasile Astărăstoaie. Cu cât gravitatea crizei este mai mare, cu atât mai dramatic ne va fi livrat eroismul salvatorilor noştri. Care, binenţeles, vor beneficia în continuare de investiţii, finanţări, sporuri şi creşteri salariale.

Susţin din toată inima dirijarea unor sume cât mai mari către bugetul Sănătăţii. Dar aceasta trebuie făcută raţional, şi nu pe fondul unor exagerări isterice. Mi se va spune că nu poţi pune preţ pe vieţile oamenilor. Permiteţi-mi să pun, când ni se livreaza bătrâni de 89 de ani cu Accident Vascular Cerebral şi Semipareză pe post de victime COVID-19.  

Fiecare zi de prelungire artificială a crizei comportă costuri incomensurabile asupra economiei. Vom plăti zeci de ani excesele acestor luni. Abordarea simplistă cu unic obiectiv în reducerea numărului de cazuri incepe să facă mai mult rău decât bine. În această logică, hai să interzicem transportul auto, ca să nu mai avem morţi din accidente rutiere! Sau să ţinem pe toată lumea acasă în concediu plătit, să nu se mai îmbolnăvească nimeni de stres la locul de muncă!

Repornirea economiei şi revenirea la normalitate devine adevărata chestiune de viaţă şi de moarte. Altfel, vom fi sănătoşi şi vom muri de foame.