Clasa politică – crucea pe care o ducem

Personal

Motto: “Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii cari s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti. […] Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşată de meningită morală” – Octavian Goga

Sper din tot sufletul ca incidentul guvernamental cu garnitura de miniştri cheflii, relevată în toată splendoarea disprețului față de lege, într-un moment de măsuri restrictive umilitoare pentru noi toți, să aibă efecte nebănuite asupra politicii româneşti.  

Nu am pretenţia ca politicienii să fie sfinţi asceţi. Însă în procesul de exercitare a puterii există componenta simbolului, uneori mai importantă decât actul guvernării. Încrederea populaţiei în clasa politică este esenţială în democraţie, mai ales într-una fragedă şi nedezvoltată, ca a noastră. Iar în vremuri tulburi (pandemie, criză economică majoră după colţ, poate un Al Treilea Război Mondial – oricum s-ar desfăşura el: economic, informaţional) coeziunea unei naţiuni ajunge ultima sa linie de apărare. Ce încredere să mai ai în guvernanţi, când o ţară întregă stă pe tuşă, în baza unor măsuri restrictive discutabile, iar ei proiectează o imagine de şmecheri, în deplin dispreţ faţă de noi, toţi ceilalţi?

De fapt, şmecherie este cuvântul care surpinde, cu unele excepţii, tabloul clasei noastre conducătoare. Să ne înţelegem, nu vreau să îi acuz de lipsă de interes, de incompetenţă, de rea voinţă. Unii sunt animați de cele mai bune intenții, doar că asta nu e suficient. Conducerea unei ţări presupune o anumită rigoare, un cult al muncii, un respect pentru reguli şi simboluri, care la noi a lipsit din totdeauna.

Orice popor are conducătorii pe care îi merită, spune vorba din bătrâni, dar parcă noi am avut ghinion şi aici. Sau poate chiar din această cauză am fost loviţi permanent de soartă.

Să începem de la istoria modernă. Alexandru Ioan Cuza, personaj luminos în istoriografia românească, a fost un aventurier cărţas, asupra căruia planează umbra asasinării prim-ministrului Barbu Catargiu, exilat de restul clasei politice când a vrut să schimbe regulile jocului şi să se instaleze pe viaţă în fruntea statului.

Când vorbim despre Primul Război Mondial, ne gândim la Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz, nişte victorii minore, in extremis. Nu ni se spun prea multe la şcoală despre Turtucaia, cea mai umilitoare înfrângere din istoria armatei române, unde 34.000 din 39.000 de oameni au căzut sau au fost capturaţi de armata bulgară. Armata bulgară!!! Cine e curios de ce nu ne iubim cu bulgarii, să se aplece asupra invaziei româneşti din Al Doilea Război Balcanic, când în 1913 am invadat dinspre Dunăre femeile si copiii vecinilor noştri, în timp ce aceştia se băteau la sud cu grecii şi la vest cu sârbii, la final adjudecându-ne pământuri niciodată ale noastre. Dar dacă despre marea politică şi participarea ţării în războaie nu se cade să facem demagogie, responsabilă de jalnica pregătire şi echipare a armatei noastre în Marele Război a fost clasa politică, nimeni altcineva.

Doua decenii mai târziu, breşele în frontul de la Stalingrad, punct major de cotitură în al Doilea Război Mondial, au fost făcute în dreptul slab echipatelor Armate a 3-a şi a 4-a Române. Iar politicienii români, în frunte cu Carol al II-lea, căzuseră examenul când au cedat Ardealul şi Basarabia fără niciun glonţ tras. “Ne batem! Blestem pe noi dacă nu ne batem!” a spus Iorga în Consiliul de Coroană în care s-a decis acceptarea ultimatului. Nu ne-am bătut…

“Ne batem! Blestem pe noi dacă nu ne batem!” – Nicolae Iorga, la Consiliul de Coroană din iunie 1940

Perioada comunistă e prea în negru şi alb pentru a suporta comentarii, însă împuşcarea lui Ceauşescu ca pe un câine, în ziua de Crăciun, este o pată ce va rămâne pe obrazul nostru.

Bun. Suntem un stat tânăr, fără vechime în istorie, nu e ca şi cum ne-am putea compara cu japonezii, de exemplu. Țările mici nu pot câştiga războaie. Tot ce pot face este să obțină cât mai multe firmituri rămase de la banchetele marilor puteri. Dar pentru asta e nevoie de lideri luminați, din care noi am avut prea puțini. Popor barbar, ne executăm sau ne închidem foştii conducători, nu putem duce la capăt proiecte de ţară nici măcar pe termen mediu. Dar cum nu suntem în stare să ne alegem lideri decenţi, cu un minim respect faţă normele de bază ale democraţiei şi ale statului de drept, ne merităm soarta. Să nu ne mirăm de ce primim şi executăm de sute de ani ordine, fie de la Înalta Poartă sau de la Moscova, mai nou de la Washington sau de la Bruxelles.  

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *