Hai să nu ne mai minţim: conform studiului Imperial College, aflat la baza strategiilor actuale de criză a majorităţii ţărilor, se estimează că gradul de infectare a populaţiei va ajunge până la 80%. Majoritatea celor ce se îmbolnăvesc fac forme uşoare, de obicei nu sunt alte simptome decât în cazul unei răceli. Aproape toate victimele au alte multiple afecţiuni cronice grave şi sunt în etate.
În plus, orice caz de deces la o vârstă mai mare decât speranţa medie de viaţă în ţara respectivă nici nu ar trebui contabilizat. Este normalitatea. În 2019 Italia şi Spania aveau o speranţă medie de viaţă de 83 de ani. În această logică, ştirea că prinţesa spaniolă Maria Teresa a murit de Covid-19 la 86 de ani mi se pare cel puţin deplasată. Dacă urmărim statisticile unor state bine organizate ca Germania şi Coreea de Sud, constatăm că rata de mortalitate la bolnavii de Covid-19 este sub 1%. Ratele mai mari din alte ţări arată doar că nu au fost testaţi şi diagnosticaţi suficienţi pacienţi, nu că ei nu există. Există, duc boala pe picioare fără să ştie, îmbolnăvindu-i şi pe alţii.
Asta nu înseamnă că nu trebuie depuse toate eforturile, că nu asistăm la tragedii, că supraaglomerarea secţiilor de Terapie Intensivă nu se va întâmpla. Dar mă tem că nu ne concentrăm pe esenţial. Problema e cu economia. Griparea motorului economic mondial, şi-aşa supraîncălzit, poate avea efecte catastrofale. Industria auto este între primele victime. Nimeni nu-şi mai cumpără maşină în aşa vremuri. Economia noastră este legată ombilical de marii producători auto germani şi francezi. Mai mult, o nouă tendinţă extrem de agravantă îşi face loc pe piaţa internă: furnizorii încep să nu mai accepte plata la termen, solicitând achitarea integrală în avans.
E nevoie de măsuri îndrăzneţe de sprijinire a firmelor autohtone. Şomajul tehnic este direcţionat către angajaţi şi nu rezolvă decât temporar şi parţial problema. Nu suntem în mintea conului Leonida, unde statu-ţi dă, că de aia e stat. Statul nu va mai fi nimic fără o economie privată care să genereze taxe şi impozite. Mă tem că singura măsură concretă de impulsionare a mediului de afaceri a fost greşit calibrată. S-a majorat plafonul de garantare a creditelor. Bun. Dar creditele se acordă de către bănci. Unele bănci nu mai dau credite în această perioadă. De ce să rişte? Dacă dau, analizează dosarul câteva săptămâni, timp în care firma intră in incapacitate de plată. O soluţie ar putea fi acordarea unor linii de credit direct prin Trezoreria Statului sau printr-o bancă de stat, calibrate la un procent din cifra de afaceri a anului anterior (de exemplu o treime), girată de asociaţii firmei printr-un contract de fidejusiune si un bilet la ordin avalizat. Banii să poată fi folosiţi pentru plata taxelor şi impozitelor, a salariilor şi a furnizorilor, cu documente justificative. Altfel, dacă stăm după bănci, peste două luni va fi prea târziu, iar întreaga economie va fi pe butuci.