Ce anume conferă măreţie? De ce anumite personaje ating acest statut, iar altele nu? Învingătorii scriu istoria, şi totuşi unii cad pradă capriciilor sale.
Biografia lui James K. Polk – al 11-lea preşedinte american (1845 – 1849) – scrisă de Charles Sellers m-a lăsat pe gânduri. În numeroasele clasamente ale preşedinţilor americani, Polk ocupă o poziţie de pluton, situându-se undeva între locurile 10 şi 15, dintr-un total de 44 de clasaţi. Asta în ciuda realizărilor sale absolut impresionante: a stat doar un mandat (anunţând acest lucru de la început), timp în care şi-a atins toate obiectivele, unele absolut halucinante: în timpul său s-a finalizat anexarea Texasului, iar Statele Unite au ajuns cu frontiera Pacificul. A provocat, condus cu mână forte si câştigat nedreptul război împotriva Mexicului, soldat cu alipirea Southwest-ului american, format din California, Nevada, Utah, Arizona, parţial New Mexico, Colorado şi Wyoming. În paralel a riscat un alt război, cu Imperiul Britanic, pentru ca în urma negocierilor să obţină de la acesta Teritoriul Oregon, format din Idaho, Oregon, Washington, parţial Montana şi Wyoming. A reformat tarifele vamale, deschizând economia şi a restabilit independenţa Trezoreriei.
De ce atunci doar o clasare la mijloc? Polk a fost prototipul de om al Frontierei, pragmatic şi fără scrupule, aparţinând timpurilor sale (deţinea plantaţii, sclavi), care după o carieră de politician de peste douazeci de ani, timp în care devine protejat al lui Andrew Jackson (cel de pe banconta de 20 de dolari), Speaker al Camerei Reprezentanţilor şi guvernator al statului Tennessee, ajunge un cadavru politic după ce pierde de două ori alegerile pentru funcţia de guvernator. Neabătut, se inscrie fără nicio şansă în cursa internă pentru desemnarea candidatului la preşedinţie a Partidului Democrat din 1844 şi, pe fondul tensiunilor între diversele facţiuni pe subiecte de la expansionism la sclavie, este considerat răul cel mai mic şi obţine in extremis nominalizarea, ajungând în finală cu cel mai experimentat politician al vremurilor, Henry Clay. Câştigă alegerile împotriva tuturor sorţilor şi transformă America.
Ce anume face un preşedinte mare, şi de ce Polk nu e unul? Cum cuantificăm măreţia? Ne raportăm la cât de ambiţioase au fost obiectivele lui politice? La câtă măiestrie politică şi forţă personală a avut, şi cum a le-a folosit pentru atingerea scopurilor? La gradul de succes avut în realizarea a ce şi-a propus? La toate aceste întrebări, Polk prinde podiumul.
Dar poate că nu e suficient? Trebuie oare ca obiectivele să fie considerate măreţe de către cei ce judecă? Poate că filozofia sa morală-agrariană era atât de anacronică în acele vremuri încât părea reacţionară? Sau rasismul său arogant, şovin şi naţionalist, atât de actual pentru Statele Unite ale anilor 1850, reprezintă acum opusul valorilor americane, aşa cum se pretind ele? Măreţia se poate măsura şi prin prisma caracterului şi a personalităţii. Aici, reţinerea şi falsitatea lui Polk, auto-suficienţa si stilul manipulator, au făcut să nu fie iubit de contemporani. Pe de altă parte, dacă îl privim prin prisma complexelor sale, a inadecvării şi a frustrărilor pe care le-a depăşit, nu putem să nu îi considerăm viaţa ca un triumf.
Mai ceva. Imaginea sa se desprinde din relatările neentuziaste ale contemporanilor săi, influenţate nu doar de calităţile şi defectele sale, ci şi de faptul că a venit la Casa Albă fără legitimitate, neavând anvergură prezidenţială, într-o perioadă in care tensiunile mocnite dintre Nord şi Sud nu mai puteau să genereze loialităţi la scara largă. Însă aceste circumstanţe dau mai multă greutate realizărilor sale.
Băieţi, mimaţi modestia, curăţenia sufletească, sacrificiul pe altarul comunităţii, ca primă condiţie pentru a fi măreţi. Altfel, veţi ajunge ca Polk.