“Când Winston are dreptate, are dreptate. Când însă se înşeală, Dumnezeu să ne ai aibă în pază” spunea Lord Birkenhead despre prietenul său, Winston Churchill. S-a înşelat Winston de nenumărate ori, în schimb a avut mare dreptate cel puţin în ceea ce priveşte petrolul. Din poziţia de Prim Lord al Amiralităţii în ajunul Primului Război Mondial, a pariat pe petrolul importat în locul cărbunelui galez ca şi combustibil al flotei britanice, asigurându-i acesteia superioritatea in faţa celei germane şi schimbând cursul istoriei.
Acum puţintică geopolitică de bodegă. De peste 100 de ani, petrolul este cea mai importantă resursă naturală. Sângele economiei mondiale. De aceea tot circul din Orientul Mijlociu, din Sudan, mai nou din Venezuela. Moneda în care se tranzacţionează petrolul este dolarul american. Asta înseamnă că toată lumea cumpără dolari pentru a plăti petrolul, dolarul devenind moneda internaţională cu cea mai mare utilizare. Care e principalul caştig al Statelor Unite? Devalorizarea continuă a dolarului, care în schimb nu îi sărăceşte pe ei, ci pe restul lumii. SUA îsi finanţează deficitul bugetar injectând bani în economie. Cu alte cuvinte, tipărindu-i şi intrducandu-i pe piaţă. Nu mai ai bani? Mai faci. Acest lucru generează inflaţie. Însă consecinţele negative ale inflaţiei nu sunt suportate de economia americană, cum s-ar întâmpla în orice altă ţară din lume, ci de noi, toţi ceilalţi. Ruşi, chinezi, europeni. Dacă în 1967 venitul mediu anual in SUA era de 7.142 dolari, în 2016 acesta ajunsese la 59.039 dolari. Deci dacă aţi fi primit un dar de nuntă de 80 de dolari în România anului 1967, pe care i-aţi fi ascuns de autorităţile comuniste îngropându-i în grădină, în zilele noastre aţi mai putea cumpăra cu ei ce puteaţi cumpăra de 10 dolari acum cincizeci de ani. Dacă ne raportăm la dolarul american, lumea a sărăcit de opt ori în ultima jumătate de secol. Pentru că un salariu mediu în America îti oferea cam aceeaşi maşină, aceeaşi casă, aceeaşi educaţie pentru copii, acelaşi acces la sistemul de sănătate acum cincizeci de ani, ca şi astăzi. Am simplificat grosier, dar înţelegeţi voi.
Boon. Pentru că totul se reduce la bani, una din principalele raţiuni ale existenţei Uniunii Europene (alta decât să nu mai fie războaie între Franţa si Germania) ţine exact de cele de mai sus. Decât nenumărate monede naţionale, invariabil dependente de dolar, mai bine o monedă unică, la care să se raporteze şi partenerii comerciali externi şi care să nu îşi piardă din valoare din cauza tiparniţei americane de dolari. Şi astfel a apărut în 1995 ECU, ca unitate de cont a Comunităţii Europene, apoi din ianuarie 1999 EURO.
Aniversăm deci în aceste zile 20 de ani de monedă unică europeană, în ciuda cârcotaşilor ce prevesteau eşecul ei rapid (Milton Friedman îi dădea maxim 10 ani de viaţă). A trecut pe lângă o experienţâ aproape mortală în 2009-2012 şi este astăzi pentru publicul larg mai populară decât oricând. Poartă în ea speranţele şi temerile fiecărui stat. Speranţa Franţei de a îmblânzi şi controla forţa proaspetei unificate economii germane. Teama germanilor că vor deconta nota de plată a indisciplinei fiscale din sudul Europei. Calculul mediteranenilor că vor putea împrumuta în continuare, pe spatele credibilităţii Bundesbank.
După nici zece ani, au apărut problemele. Crizele de supraîndatorare ale Greciei, Irlandei, Portugaliei şi Spaniei au forţat mecanismele de intregrare monetară şi au adâncit riftul între Nordul disciplinat fiscal şi Sud. Unul din pilonii pe care a fost gândit sistemul, limitarea deficitului bugetar sub 3% în fiecare stat, este profund fisurat. Nu există măsuri ferme de impunere şi de constrângere în acest sens. Şapte state au gradul de îndatorare de peste 100% din PIB (România are puţin peste 40%, unul din cele mai mici din Europa – aviz profeţilor apocalipsei economiei naţionale). Şi astfel, cu toată reţinerea Germaniei, Banca Central Europeană a apelat în ultimii patru ani la vechiul truc al americanilor: a pompat pe piaţa 2.600 de miliarde de EURO sub forma de obligaţiuni pentru sprijinul statelor, în cadrul programului de Quantitative Easing. Nu-i frumos, nu ne-a plăcut la americani, dar când o faci la tine acasă, parcă mai închizi un ochi.
Următorii 20 de ani vor fi cu siguranţă mai grei. Anul acesta sunt alegeri europarlamentare. Sistemul politic tradiţional, format din două mari blocuri, creştin şi social-democraţi, s-a modificat în ultima perioadă. Brexit-ul, corelat cu emergenţa partidelor ce flirtează cu renunţarea la EURO (Frontul Naţional în Franţa, Liga Nordului în Italia), indică sfârşitul lunii de miere pentru moneda unică europeană. Să sperăm că noua Comisie Europeană va avea suficient tact pentru a duce mai departe şandramaua.